Nu mă gândeam că o să fie atât de greu sa îi conving pe unii dintre clienţii mei să îşi facă un blog. Recunosc că am tratat subiectul cu oarecare uşurinţă, crezând că motivele pentru care trebuie să ai un blog, ca manager de companie, profesionist sau freelancer, sunt evidente.
Am fost totuşi surprins să văd că nu toată lumea vede utilitatea unui blog. Iar motivul invocat cel mai des de aceştia este lipsa de timp. Totuşi, după câteva discuţii mai aprofundate, am aflat că lipsa de timp nu este decât o scuză. Managerii şi freelancerii cu care am stat de vorbă nu văd valoarea pe care o s-o aducă un blog afacerii lor sau lor, personal. Timpul ar fi unul pierdut şi nu unul investit.
Iată 5 motive pentru care tu, ca manager, freelancer sau profesionist care vrei să avansezi în carieră, indiferent din ce industrie faci parte, ar trebui să îţi faci un blog chiar acum:
1. Un blog îţi permite să comunici personal. Le dai ocazia oamenilor să te “audă”, să te înţeleagă, să fie de acrord sau în dezacord cu tine; cu alte cuvinte – să te cunoască personal. La ce ajută asta? Uite 2 argumente esenţiale în marketingul modern:
– relaţionarea cu oamenii
şi
– încrederea pe care le-o câştigi.
E uşor să stai pe un scaun ergonomic la un birou şi să spui că e criză, clienţii n-au bani, nu cumpără şi să-ţi rogi secretara să devină social media expert peste noapte. Dar pune-ţi întrebarea: “De când n-am mai stat eu de vorbă cu un potenţial client?”.
Politicienii câştigă cele mai mari procente atunci când coboară în mulţime. Niciun primar n-a câştigat vreun sufragiu din scaunul călduţ din sediul partidului. Ce te face să crezi că tu ai vreo şansă să-ţi faci firma cunoscută dacă nu comunici direct?
Coboară în mulţime, discută cu clienţii. Un blog îţi dă şansa asta.
2. Promovare. Directă sau indirectă. Aici lucrurile stau destul de clar: poţi alege să îţi promovezi produsele/serviciile pe blog, iar astfel să câştigi clienţi de unde te aşteptai mai puţin.
Dacă nu vrei să fii atât de evident în promovarea pe blog nu-i nicio problemă. Vizitatorii tot vor fi curioşi să afle cine eşti tu şi cu ce te ocupi. Dar asta numai dacă scrii interesant şi util. Lumea vrea să cunoască detalii despre oamenii interesanţi.
3. Branding personal. Au mai spus-o şi alţii, am repetat-o şi eu: Consumatorii sunt igoranţi. Ei nu mai cumpără de la branduri noi, cumpără de la oameni noi şi interesanţi. Gândeşte-te la Apple: ce succes ar fi avut iPhone-ul fără prezenţa carismatică a lui Steve Jobs?
Dacă vrei ca lumea să cumpere de la tine constant atunci trebuie ca lumea să te iubească mai întâi. Un blog îţi oferă ocazia de a te face cunoscut, de a fi special şi de a le da clienţilor motive să iubească ceea ce faci. Să devină avocaţii brandului tău, recomandându-te.
4. Prospeţime. Gândeşte-te că eşti într-un hypermarket la raionul de legume. Ai 3 opţiuni:
a. să cumperi din lăzi, vrac, produse importate
b. să cumperi legume preambalate
c. să te duci la piaţă şi să le iei fresh
A treia opţiune te încântă cel mai mult dar…
– pentru că eşti deja acolo la hypermarket (COMODITATEA),
– pentru că n-ai mai fost de mult la piaţă (INERŢIA)
şi
– pentru că la piaţă e mai scump/sunt produse stricate/te fură la cântar (PREJUDECATA)…
…vei alege compromisul în defavoarea a ceea ce vrei cu adevărat.
Acum gândeşte-te că ai ocazia să fii managerul hypermarketului şi să oferi permanent ceva proaspăt. Să nu îţi obligi clienţii să aleagă compromisul. Pentru a-ţi fideliza clienţii existenţi şi pentru a atrage clienţi de la concurenţă.
Conţinutul blogurilor este proaspăt. Este fresh. Nimic artificial, nimic importat; autentic, personal, negociabil. Vei avea succes pentru că transmiţi dinamism, conţinut fraged; creezi reflexul vizitatorilor tăi de a te citi zilnic şi de a-ţi simţi lipsa atunci când nu scrii.
5. Google iubeşte blogurile. Te va indexa instant. Poţi folosi cuvinte cheie inteligent şi, curând, blogul tău va fi mai accesat decât site-ul companiei tale în care ai investit bani, timp şi speranţe.
Blogurile nu mai sunt de mult ceva nou. Ele sunt consacrate, eficienţa lor în marketing este dovedită. Dacă tot crezi că nu ai timp să scrii pe un blog, atunci înseamnă că nu ai timp să te îngrijeşti de imaginea ta, ca manager, şi a companiei tale. Înseamnă că laşi lucrurile să decurgă de la sine. E ca şi când te-ai duce la birou neras, nepieptănat şi cu hainele şifonate.
Nicio problemă, dar atunci nici să nu te plângi când va veni din nou criza sau când când un concurent îţi va lua 3 sferturi din piaţă. Atunci îţi vei fi dorit să-ţi fi cunoscut clienţii mai bine şi să fi comunicat cu ei tête à tête.
Acum două zile, Lorand Soares-Szasz, la ale cărui seminarii mă duc ori de câte ori am ocazia, a cerut păreri despre proaspătul logo cu care se afişează. Un logo simplu, dar elegant, care însă nu zburdă de originalitate sau creativitate.
Părerile primite pe contul său de facebook au diferit, aşa cum era şi de aşteptat. Asta mi-a adus aminte de şedinţele pe care le aveam în firmele în care am lucrat, în care inclusiv portarul îşi dădea cu părerea despre creşterea PIB-ului.
Nu mă înţelege greşit. Este absolut ok să primeşti cât mai multe păreri. Şi da, inclusiv părerea portarului contează. Dar oare ştii să le deosebeşti pe cele folositoare de cele care nu te ajută?
Mi-a venit în minte o sintagmă pe care eu o folosesc frecvent:
Mai binele este duşmanul binelui.
Atunci când lucrez de unul singur sunt dependent de părerile altor oameni. Dar întotdeauna, atunci când cer feedback, am grijă să nu pierd din vedere cine îmi furnizează acea părere şi cui i se adresează obiectul părerii.
De exemplu, atunci cand analizez un logo (cum era cazul lui Lorand) sau un site (cum mi se cere deseori) nu trebuie să îl analizez exclusiv prin prisma specialistului (grafician, respectiv webdesigner); ci prin prisma clienţilor caruia i se adresează, a targetului.
Mai mult decât atât, în servicii complexe b2b (consultanta, coaching, HR etc) creativitatea excesivă, originalitatea cu orice preţ – atât de invocată de specialişti – devine riscantă într-un logo, pentru că poate polariza potenţialii clienţi. Unii devin fani, alţii o să te antipatizeze doar datorită faptului ca eşti prea îndrăzneţ şi încalci anumite “convenţii”. Ceea ce, în multe industrii nu este rău. Gandeşte-te la rebrandingul Dacia sau Vodafone. Au creat şi fani şi hateri. Dar ei au nevoie de polarizare. Asta a creat rumoare.
Atunci când faci coaching, în schimb, lucrurile se modifică. Extravaganţa (originalitatea) se interpretează rapid în lipsă de profesionalism. Totul aici trebuie să exprime siguranţă. Exact ca la un cabineti de dentişti: gândeşte-te la cele mai de succes 5 cabinete din oraşul tău: Se promovează vreunul diferit faţă de întreaga industrie? Debordează de originalitate? NU! Pentru că ei au nevoie de constanţa încrederii.
Într-unul dintre seminariile sale, Lorand spunea că, la un moment dat, prezentările sale ppt au primit critici cum că ar încălca multe reguli de bun simţ ale prezentărilor: prea multe culori, fonturi diferite, lipsa de consistenţă etc. Ceea ce – şi o zic ca un om care face 3-4 prezentări ppt pe săptămână de peste 6 ani – era perfect adevărat. Şi eu gândeam la fel. Dar Lorand a spus un lucru cu care nu am fost de acord pe loc: “Felul în care este făcută prezentarea ajută audienţa să reţină mult mai bine şi uşurează procesul de notare a lucrurilor esenţiale…”.
Am fost surprins şi a trebuit să recunosc că Lorand avea dreptate: oamenii veniţi la prezentare au plecat discutând despre exemplele din acele slideuri, cu 2-3 pagini de notiţe. Audienţa (piaţa ţintă) nu avea nevoie de originalitate excesivă ci de eficienţă. Targetul era format din oameni de afaceri sau angajaţi care doreau să cunoască lucruri noi, interesante, iar formula de prezentare trebuia să fie una simplă, atrăgătoare. Lorand nu avea de-aface cu audienţa de la Business Days sau conferinţele TED.
De aceea spun că atunci când ceri păreri, să nu pierzi niciodată din vedere cui te adresezi cu adevărat şi să ai capacitatea de pune cap la cap părerile avizate (ale specialiştilor) cu cele ale targetului. Altfel, rişti să te înţeleagă doar specialiştii.
Se întâmplă ca oamenii de business să aibă diferite vicii: unora le place să citească mult (dacă acesta poate fi numit viciu), altora le place să bea un wisky fin sau să tragă din trabucuri scumpe. Alţii, în schimb, şi nu puţini, dau în patima indicatorilor de business.
Trebuie să recunosc că şi eu am avut o vreme – şi încă mai am parţial această tendinţă – de a vedea cifre peste tot: măsor potenţiale; mă plimb prin magazine încercând să estimez valoarea vadului comercial pentru o afacere sau corelând mărimea de la pantofi a clienţilor cu valoarea medie pe care o consumă pe bon.
N-ar fi ăsta un mare viciu, numai că patima analizării în exces atrofiază flerul în afaceri. Limitează instinctul de killer şi dorinţa de asumare a unui risc.
Totuşi, săptămâna trecută, ne-am hotărât (adică prietenul şi clientul meu, Alex Văcaru de la Regency împreună cu mine) să asamblăm o statistică ceva mai curioasă:
cu cât se tranzacţionează de fapt imobilele din Braşov?
Adică nu cât se cere! Ci care este valoarea efectivă, post negociere, a tranzacţiilor. Activitatea asta necesită însă o documentare serioasă. Scopul final: să estima tendinţa pieţei, cât mai aproape de realitate. Să vedem care este puterea de negociere a clienţilor pe timp de criză.
Aşadar în maxim două săptămâni o să citeşti aici şi aici informaţii interesante, o să vezi grafice drăguţe şi colorate şi, nu în ultimul rând, o să vezi care este cu adevărat valoarea pieţei imobiliare din Braşov.
“Politics arises between men…and so quite outside of man.” Hannah Arendt, The Promise of Politics. Centre Pompidou, Paris. (sursa)
Am fost rugat recent de o prietenă dragă sa o ajut la un mic studiu legat de primarii din Bucureşti şi implicarea lor în proiecte comunitare. Ma rog…studiu îmi place mie să-l alint, e vorba de fapt de un desk research care implică o activitate de săpat ceva mai intensă şi, venind din zona politicului, mai murdară. Mi-am spus că dacă-i ordin cu plăcere, că şi-aşa ce să fac altceva într-o zi de sâmbătă (?!) …
Dar sarcina asta mi-a adus aminte de un proiect, un amplu studiu de piaţă, la care am participat în calitate de analist, prin 2008, pe vremea când lucram la EP. A fost unul dintre cele mai complexe proiecte, care a rezultat într-un monstru de peste 150 de pagini (slideuri). O să vă explic puţin mai jos de ce a fost atât de complicat. Pe scurt, una dintre cele mai mari companii de salubrizare din Portugalia şi-a manifestat interesul de a investi pe piaţa din România şi, eventual, de a achiziţiona una dintre companiile locale de salubrizare. Iar rolul nostru era de a le furniza toate informaţiile posibile (analiza pieţei, estimarea potenţialului, analiza indicatorilor, a concurenţei, bursa zvonurilor, posibile probleme vs soluţii ş.a.).
Dar proiectul a fost mult mai complicat decât a părut la prima vedere: industria gunoaielor este puternic legată de zona politicului. Nu întâmplător. Informaţiile publice erau greu de obţinut, dedesubturile contractelor erau greu de înţeles şi, cel mai dificil, cum explicăm clientului mecanismele unei industrii care aduce mai curând cu Cosa Nostra decât cu Adam Smith.
Mult am mai săpat la acel proiect. Cu greu şi prin efort susţinut de marketing a reuşit colegul meu şi manager de proiect să găsească contacte ale oamenilor de decizie din marile companii româneşti.
Oricum, the job was done: portughezii au înţeles, şi-au văzut de treabă şi n-au investit. Le-a rămas site-ul în limba română şi, din câte ştiu, cam atât legat de România. Chiar dacă, consultanţa într-o eventuală achiziţie ne-ar fi adus nouă, ca şi companie, faimă şi bani, atunci am învăţat pentru prima dată: clientul trebuie să ştie tot adevărul, chiar dacă nu este în interesul tău, ca şi consultant.
Partea a 2-a
Îţi spuneam ieri cum s-a desfăşurat testarea unei reclame TV, testare la care am participat în calitate de respondent vara trecută.
Iată de ce, atunci când am efectuat studii cu interviuri, nu am apelat la oricine. Am preferat să colaborez cu persoane dedicate, care căutau să înveţe din experienţe noi, pe care le cunoşteam personal sau din recomandări. Prefer să colaborez cu mai puţine persoane, pe care să le plătesc mai bine. Am colegi de breaslă care s-au mirat atunci când le-am spus că am oferit până la 120 lei pentru un interviu de profunzime de 20-30 minute. Dar sunt dispus să investesc mai mult ştiind că informaţia pe care o voi obţine va fi nealterată şi va conduce la luarea unor decizii corecte pentru clientul meu. În plus, este revigorant şi liniştitor deopotrivă să ştii că lurezi pentru şi cu profesionişti.
Eu însumi am participat în studenţie la efectuarea unor studii cantitative pentru una dintre cele mai importante companii de cercetare din Braşov (Multi Consulting Group). Estimez că o treime dintre interviuri erau false, o treime erau proaste (incomplete, nerelevante, completate de la sine, făcute fără atenţie sau pe genunchi) şi numai o treime erau, să zicem, relevante. Şi mă refer la studii cantitative, cu eşantion reprezentativ şi marjă de eroare. Cam aşa s-au făcut şi la recensământ, numai că acolo studiul s-a concentrat pe măsurarea numărului de subiecţi, nu pe măsurarea atitudinilor lor.
Studiile de piaţă sunt concepute de sociologi şi marketeri, din birouri frumoase, pe o grămadă de bani, dar implementate de studenţi disperaţi, nerecrutaţi ci adunaţi laolaltă, care nu se gândesc la rezultate ci la beneficiul lor direct: banii. Atunci când motivul principal al unei activităţi ce presupune un minim efort intelectual este banul, rezultatul va fi maxim mediocru. Minim irelevant, adică deageaba.
Adică exact cât au valorat pentru acel operator de interviu cei 50 de lei per interviu şi cât a valorat pentru mine pachetul de cafea primit ca recompensă. Moca, şi ca marcă, şi ca stare.
Prima parte
Titul bombastic este bineînţeles inspirat din sport.ro. Chiar deunăzi le recomandam clienţilor şi prietenilor mei de la Regency ca, atunci când sunt în pauză de inspiraţie pentru facebook sau blog, să se uite puţin pe sport.ro; au acolo ŞOC ŞI GROAZĂ, NEBUNIE, AFLĂ ACUM, VEZI AICI CEA MAI SEXY bla bla şi mă gândeam să mă inspir şi eu azi.
Dar nu despre asta vroiam să vorbesc acum, ci despre una dintre reclamele ce a apărut în ultimele săptămâni pe TV şi la a cărei campanii de pretestare am participat, în calitate de respondent. E vorba de reclama de la berea Ciuc Premium, “Berea nu se bea pentru agăţat”.
Chiar dacă am exagerat cu titlul, testarea la care am participat a fost chiar penibilă. Aş fi spus amuzantă dacă n-ar fi fost vorba de una dintre cele mai mari companii de cercetare de pe piaţă (Daedalus), care făcea un studiu probabil pentru una dintre agenţiile de advertising importante de la noi (23 Communication Ideas), care făcea campania pentru unul dintre producătorii mari din România (Heineken) şi mărcile de bere apreciate de la noi (Ciuc Premium).
Dar să-ţi zic cum s-a desfăşurat totul, pe etape:
1. Abordarea: în Piaţa Sfatului din Braşov mă întreabă un băiat politicos dacă sunt băutor de bere (frumos cârlig dealtfel). Da, îi spun. Apoi mă întreabă care este principala bere pe care o consum. Fără ezitare nominalizez: Timişoreana.
Nu vă supăraţi că vă spun. Noi efectuăm acum un studiu de piaţă despre bere, dar ar trebui să spuneţi că sunteţi consumator de Ciuc. Nu vreţi totuşi să răspundeţi la câteva întrebări în calitate de consumator de Ciuc. Ştiţi, sunt foarte puţini cei care consumă Ciuc…aproape niciunul nu am găsit.
Iar apoi argumentul suprem, care era menit să mă convingă, pe mine, ca om ocupat şi activ, să-mi pierd 30 de minute din viaţa mea răspunzând la întrebări despre bere:
O să aveţi ca recompensă un pachet de cafea.
Wow, mi-am spus. Asta e ziua mea norocoasă. Trecând peste glume, bineînţeles că eram interesat şi vroiam să ştiu cum se mai fac studiile, mai ales că aflasem între timp că era vorba de testarea conceptului unei reclame TV. Şi bineînţeles că nu îndeplineam nici o altă condiţie esenţială: lucram sau lucrasem în marketing, cercetare de piaţă şi alte domenii deci nu eram eligibil.
Două observaţii aici:
a. Câţi subiecţi pot fi identificaţi ca fiind consumatori frecvenţi de bere Ciuc, odată ce cota de piaţă a mărcii şi nivelul de notorietate nu sunt printre cele mai mari? De ce trebuie să consumi Ciuc ca principală bere ca să poţi comenta relevant o reclamă? Numai consumatorilor de Ciuc li se adresează reclama? Consider că este o întrebare filtru nu numai prea dură, ci şi dăunătoare: face ca rezultatele studiului să fie alterate.
b. Ştiam că nu sunt relevant pentru studiu dacă am istoric în marketig sau cercetare de piaţă. Este o condiţie obligatorie în mai toare studiile pe care le-am văzut. Dar, la finalul studiului, mă gândeam că eu le-am furnizat mai multe informaţii relevante, fiind familiarizat cu cercetarea, decât poate alţi 5 subiecţi la un loc. Poate că în anumite studii, cercetătorii n-ar trebui să fie atât de rigizi, cât timp interesul este acela de a găsi răspunsuri folositoare. Mai ales în studiile calitative, fără relevanţă statistică strictă.
2. Desfăşurarea
Conceptul cercetării foarte interesant: am fost condus într-un birou în apropiere, unde am completat un chestionar on-line, cu câteva întrebări de identificare şi comportament general, apoi am urmărit 2 reclame, animate, cu un povestitor înregistrat care descria conceptul şi ambianţa din reclame. Apoi eram pus să descriu ce am reţinut, cum aş caracteriza anumite detalii, care au fost momentele plictisitoare vs intense etc. La cea din urmă întrebare sistemul permitea măsurarea cu mousul a sentimentelor subiectului, astfel încât subiectivitatea să fie redusă, iar indicatorii să fie măsuraţi cu fidelitate. Nimic de spus, teoretic totul părea ok.
Practic însă, am trei observaţii:
a. Influenţa operatorului. Unele răspunsurile mi-au fost sugerate (“Nu-i aşa că a fost plictisitoare?”), întrebările nu au fost citite complet, cu toate detaliile, totul a fost făcut pe grabă. Eu am avut răbdare, pentru că vroiam să observ cât mai multe dar şi să ofer relevanţă studiului. Dar, în mod normal, un subiect n-ar fi înţeles mare lucru din ce i se petrece.
Iar atunci când operatorul ar fi trebuit să fie activ, să provoace, să scoată informaţii – adică la întrebările deschise – acesta abia aştepta să îi răspund “Nu ştiu” şi să trecem mai departe.
b. Gălăgia şi cadrul în care s-a desfăşurat interviul. Camera respectivă avea ecou, nu exista nici un pic de intimitate între subiecţi, puteai auzi la ce întrebare se află celalalt şi, involuntar, te deconcentra şi îţi influenţa răspunsurile. Parcă îl şi aud pe coordonatorul proiectului atunci când a ales locaţia:
Lasă băh, că se descurcă aştia, de-aia îi plătim. Păi ce acuma or vrea cu separeuri?! La ce chirie plătim e excelent!
c. Sistemul de completare al chestionarului pe calculator avea activată funcţia de autocomplete în câmpurile de răspuns. Astfel, eu am putut vedea ce răspunsuri au mai fost şi mă puteam lăsa uşor influenţat de ele.
3. The Aftermath
Eu mi-am luat pachetul de cafea, mi s-a mulţumit şi am fost rugat ca, în cazul în care sunt sunat, să precizez că principala bere pe care o consum este Ciuc. Rezultatul îl poţi vedea aici, adică reclama în sine, care este – să-i spunem – mediocră. Nici prea prea, nici foarte foarte. Şi exact aşa cum mi-a fost prezentată. În schimb campania “De ce bem bere” s-a bucurat de un oarecare succes.
Mâine o sa ai două-trei concluzii ca să nu ne lungim acum prea mult.
Sunt unii care se gândesc acum:
Ce comunităţi avem noi pe la alţii?
România a ţinut ieri în şah Serbia, cu privire la negocierile obţinerii statutului de candidat UE al ţării din balcanii de vest. S-a cerut de către partea română introducerea unei clauze prin care să se monitorizeze statutul minorităţii vlahe din Serbia.
Cine sunt vlahii?
Cel mai bine descrie termenul de valah Neagu Djuvara în cartea sa, “O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri”:
Valah nu e un termen peiorativ, cum ar vrea ungurii sau alţi străini, de pildă grecii, să-l considere. Valah e un nume foarte nobil, dat de germanici tuturor romanilor, pornind de la numele unui trib celt care se numea Volcae, aşezat pe unde sunt azi Elveţia şi Austria. Aceştia s-au romanizat, astfel încât germanii, vecinii lor, cu vremea au numit volcae pe toţi romanii, pe toţi cei ce vorbeau limba latină.
Tot de la Volcae vin şi numele de Wales (Ţara Galilor) sau Valonia. Valahii sunt deci descendenţi ai romanilor răspândiţi în toată Europa (inclusiv noi). Vlahii reprezintă vorbitorii de daco-română stabiliţi pe Valea Timocului şi a Moravei din Estul Bulgariei. Acolo se află între 300.000 şi 400.000 vorbitori de română.
Deci pentru ei a militat diplomaţia română ieri. Totuşi, ca să nu ne gândim că dintr-o dată am găsit motiv să ne pese de comunităţile de vlahi, trebuie spus că ar fi şi alte 2 motive (cel puţin) pentru care România a condiţionează statutul de candidat UE al Serbiei:
1. Schengen: în primul rând este şi ocazia noastră de a pune condiţii şi de a arăta că putem avea argumente de negociere şi de presiune politică în cazul acceptării noastre în mult-râvnitul spaţiu Schengen. Cu alte cuvinte nici voi n-aţi vrut, nici noi nu vrem.
2. Concurenţa: Serbia ar deveni oficial ţinta multor investitori străini, investitori ce până acum au dat năvală în România şi Bulgaria. Dacă în privinţa Bulgariei ne-am fi descurcat noi, Serbia mai prezintă şi avantajul unei pieţe nu foarte mari, dar flămânde. Ceva de genul României la nivelul anului 1998-2000: fără supermarketuri multe, fără creditare masivă, fără servicii multe, gata să ofere facilităţi fiscale şi forţă de muncă ieftină.
Iată cum concurenţa nu se manifestă numai la nivel de individ şi de firmă. Ci şi la nivel de economii naţionale. Teoretic, la nivel micro, concurenţa duce la accelerarea calităţii. Vezi unde bat? Întârziată sau nu de România, pre-aderarea Serbiei ar trebui să fie o veste bună pentru noi, care să ne împingă într-o competiţie a competitivităţii economice.
Ce paradox: o industrie care se vrea atât de creativă, precum cea a advertisingului outdoor, se supune unor standardizări uneori excesiv de rigide. E ca şi când cineva ţi-ar spune: fii creativ, dar stai în banca ta!
Ai observat probabil cum formatele de outdoor sunt standardizate: de la billboards şi rooftops până la steguleţele direcţionale. Desigur, sunt şi aşa-numitele proiecte speciale, gen hamburgerul de la Mac pus pe casă sau pachetul de la Kent în relief. Datorită costurilor şi a lipsei de imaginaţie sunt destul de rar folosite.
Sigur, toate au o logică: standardizarea e necesară pentru usurinţa înţelegerii serviciului în sine. Imaginează-ţi cum ar putea să explice un agent de vânzări potenţialului client că ar putea să facă orice, aproape oriunde în oraş, dar nu ştie nici cât ar putea să coste, nici ce impact ar avea şi nici dacă ar avea aprobarea urbanistică.
Apoi îmi pot închipui cum ar arăta oraşul lipsit de advertising standardizat. Oricum arată acum într-un anumit fel, dar imaginaţia firmelor ne-ar duce cu gândul la Alice în ţara minunilor. Mai ales la câţi “directori de creaţie” sunt prin companiile noastre.
Deci înţeleg care e rolul formatelor standard în outdoor. Dar tot consider că e un paradox să bagi cea mai creativă dintre industriile moderne în nişte standarde care te fac să-ţi storci şi ultima picătură de imaginaţie pentru a fi original.
Oi fi eu mai anarhic.
Dar se poate şi diferit: ieri mi-a ajuns o ştire pe la urechi (nu am găsit sursa) cum că o agenţie americană de advertising se oferă să platească ratele ipotecare a 1000 de familii timp de un an, în schimbul transformării pereţilor exteriori ai caselor în spaţii de publicitate.
Nu ştiu dacă americanii chiar vorbesc serios sau doar vor să se dea mari. Şi nu bat niciun apropo, blocurile noastre şi-aşa arată de parcă şi-ar face practica pe ele la desen nişte copii de grădiniţă cu oareşce probleme.
Spun doar că se poate ieşi din standarde, cu sau fără eleganţă. Ideea e să ne dorim să fimi creativi!
Pinterest se bazează pe un principiu simplu, modern şi sănătos în marketing şi online: ce e mişto merită shareuit.
Se întâmplă asta de când lumea: când vezi ceva interesant, când miroşi ceva deosebit, când eşti într-un loc unic – simţi nevoia să te lauzi cu asta; să laşi şi lumea să vadă. Şi, la rândul ei, şi lumea să arate mai departe.
Pinterest.com şi-a dublat traficul din Noiembrie până în Ianuarie, ajungând la 11 milioane de vizitatori unici pe lună, care petrec 100 de minute în medie pe site, conform Wall Street Journal. Sunt cifre care impresionează şi ridică valoarea estimată a companiei la circa 200 milioane dolari.
Este Pinterest.com în concurenţă cu Facebook? Nu prea. Pinterest se foloseşte chiar de Facebook, este parte din reţeaua lui Zuckerberg care, apropo, are şi el cont pe Pinterest.com.
Dar ce e deocamdată cel mai provocator pentru Pinterest este cum să facă bani? Site-ul nu scoate bani în momentul de faţă. N-o să vedeţi nici reclame, nici alte forme de monetizare pe site. Co-fondatorul proiectului, Ben Silbermann – fost angajat al Google – nu a pornit la drum cu un model de business. Culmea este că traficul lor generează vânzări, dar nu pentru ei, ci pentru companiile ce au produse shareuite pe Pinterest.
Dar deocamdată nu este nicio tragedie. Puţine business-uri on-line de succes au avut toate calculele făcute de la început. Ideea este să adune trafic, iar abia apoi să vadă cum îl monetizează. Oricum, va fi foarte interesant.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă Pinterest şi cum îţi poate ajuta afacerea, ai mai jos o foarte interesantă prezentare, care conţine şi un video sugestiv. Câteva lucuri intersante din prezentare despre Pinterest:
– Pinterest.com are în total 10 milioane de utilizatori, din care 2 milioane activi zilnic
– 70% sunt femei
– Armata Statelor Unite foloseşte Pinterest.com pentru a recruta
În 2009 şi, pentru a doua oară în 2011, Polaroid dă falinent.
Zilele trecute e rândul Kodak să îşi închidă producţia de camere digitale.
Nici nu mai ştiaţi că există, nu? Poate unii nici nu ştiu cu ce se ocupă. Pe scurt, Kodak a luat naştere acum mai mult de 100 de ani (1880) şi şi-a pus amprenta masiv pe industria foto, şi pe cea cinematografică. În anii ’70, compania deţinea o cotă de piaţă de 90% în SUA, pentru filmele foto, poziţia dominantă fiind pastrată până în anii ’90.
Polaroid echivalează cu inovaţia în fotografie, încă din 1948 (înfiinţată în 1937). Fotografie instantă, fotografie pentru toţi. User-friendly, relativ accesibilă la preţ.
Vi se pare cunoscut?
Apple se (şi ne) hrăneşte cu inovaţie. Face ca tehnologia sa fie accesibilă şi pe înţelesul tuturor.
Facebook poate nu emană atât de multă inovaţie, dar este cu siguranţă una dintre companiile de top, care ating masele, care crează triburi (Seth Godin).
Kodak avea la produsele sale (filmele clasice) marje de profit mari. Aveau know-how, aveau brevete de invenţie, monopolizau piaţa. “It’s a Kodak Moment” este şi acum unul dintre cele mai reuşite sloganuri.
Polaroid deţinea în 1991, o marjă de profit de peste 30%. În 1970 vindea în valoare de jumătate de miliard de dolari şi era unul dintre cele mai bine poziţionate branduri din lume.
Apple în prezent se laudă cu un profit uriaş pe 2011 (mulţi ar zice un maxim greu de re-atins): 6,6 miliarde $ profit net în trimestrul al 4-lea, echivalent ultimelor luni din 2011.
Facebook a generat vânzări de 4 miliarde de dolari în 2011 şi estimează pentru 2012 un total de 5,7 miliarde $. Deci o creştere serioasă.
Atât Facebook cât şi Apple par de neoprit acum. Doi giganţi, diferiţi în cifre brute, dar comparabili în inovaţie, reach şi marje. Exact aşa cum, Kodak şi Polaroid păreau că sunt invincibili pe piaţă dintotdeauna şi pentru totdeauna.
Ce vor face Facebook si Apple pentru a preveni falimentul?
Kodak si Polaroid nu au beneficiat de oameni care să prevadă impactul digital pe piaţă. Impact digital ce a propulsat Apple şi Facebook. Inovaţia nu a reuşit să salveze cele două foto-companii, deci nu va reuşi să le salveze nici pe acestea două din zilele noastre. Nu exclusiv. Adaptabilitatea la cerinţele pieţei, deciziile strategice curajoase şi inovaţia continuă pe mai multe planuri (productie, management, produs, pret, marketing, distribuţie) par elementele vitale de menţinere pe piaţă.
Uşor de zis.
Acasă