Partea a 2-a
Îţi spuneam ieri cum s-a desfăşurat testarea unei reclame TV, testare la care am participat în calitate de respondent vara trecută.
Iată de ce, atunci când am efectuat studii cu interviuri, nu am apelat la oricine. Am preferat să colaborez cu persoane dedicate, care căutau să înveţe din experienţe noi, pe care le cunoşteam personal sau din recomandări. Prefer să colaborez cu mai puţine persoane, pe care să le plătesc mai bine. Am colegi de breaslă care s-au mirat atunci când le-am spus că am oferit până la 120 lei pentru un interviu de profunzime de 20-30 minute. Dar sunt dispus să investesc mai mult ştiind că informaţia pe care o voi obţine va fi nealterată şi va conduce la luarea unor decizii corecte pentru clientul meu. În plus, este revigorant şi liniştitor deopotrivă să ştii că lurezi pentru şi cu profesionişti.
Eu însumi am participat în studenţie la efectuarea unor studii cantitative pentru una dintre cele mai importante companii de cercetare din Braşov (Multi Consulting Group). Estimez că o treime dintre interviuri erau false, o treime erau proaste (incomplete, nerelevante, completate de la sine, făcute fără atenţie sau pe genunchi) şi numai o treime erau, să zicem, relevante. Şi mă refer la studii cantitative, cu eşantion reprezentativ şi marjă de eroare. Cam aşa s-au făcut şi la recensământ, numai că acolo studiul s-a concentrat pe măsurarea numărului de subiecţi, nu pe măsurarea atitudinilor lor.
Studiile de piaţă sunt concepute de sociologi şi marketeri, din birouri frumoase, pe o grămadă de bani, dar implementate de studenţi disperaţi, nerecrutaţi ci adunaţi laolaltă, care nu se gândesc la rezultate ci la beneficiul lor direct: banii. Atunci când motivul principal al unei activităţi ce presupune un minim efort intelectual este banul, rezultatul va fi maxim mediocru. Minim irelevant, adică deageaba.
Adică exact cât au valorat pentru acel operator de interviu cei 50 de lei per interviu şi cât a valorat pentru mine pachetul de cafea primit ca recompensă. Moca, şi ca marcă, şi ca stare.