Tag Archives: Dorin Alexandrescu

da-marketing.ro. De ce?

Consultanţa la noi sună deopotrivă vag şi misterios. Poate fi vorba de ceva profesionist şi scorţos dar şi dubios. Când spui consultanţă în management de fapt nu spui nimic. E ca şi când ai spune inginerie.

Când spui consultanţă în business deja devii interesant. Consultanţa financiară te cataloghează ca fiind un contabil alintat, iar cea juridică – un avocat.

Consultanţa în marketing nu există. De aceea când le spun oamenilor cu ce mă ocup, ridică sprâncenele, uneori admirativ, alteori încurcaţi. Şi mă întreabă:

ok, marketing. Dar ce faci tu de fapt?

www.da-marketing.ro are rolul de a arăta concret obiectul activităţii mele. Ca om de marketing am învăţat să gândesc strategic, să planific, să elaborez texte care să vândă, să conduc campanii adwords, să coordonez sau să fac eu, personal, proiecte de design si blogging, să efectuez cercetări de marketing, să analizez piaţa imobiliară, să ajut investitori străini (de fapt, cu asta am şi început). Toate, desigur, folosindu-mă şi de Power Point. Desigur că nu le fac eu pe toate. Dar le înţeleg şi ştiu ce să cer colaboratorilor mei.

DA.marketing. ro este într-o fază iniţială. Urmează a fi completat portofoliul de servicii şi, mai ales, cel cu studii de caz.

Cum se făceau afacerile înainte?

Adică înainte de calculator, internet, reţea, mobil, imprimantă, carduri, GPS, marketing 2.0 şi altele asemenea.

Intră în birou de dimineaţa, fă-ţi o cafea şi apucă-te de treabă. Apoi aruncă-ţi calculatorul, imprimanta, mobilul…şi o data cu acestea – excell-ul, ppt-ul, agenda din telefon cu numerele; adică tot ce este digital şi creat în ultimii 15-20 de ani. Îţi vine să pleci acasă, nu?

Dar afacerile nu s-au născut în anii 2000. Marketingul modern, de exemplu, îşi are rădăcinile în anii 60. Existau şi atunci brief-uri, deadline-uri, campanii, cercetări de piaţă, poate nu la noi, dar existau.

În România anilor ’90, încă nedigitalizată, firmele învăţau şi la noi să devină cu adevărat comerciale. Să compare oferte, să se promoveze, să targheteze clienţi. Dar ce instrumente foloseau? Cum făceau afaceri firmele anilor 90′?

1. În primul rând nu se numeau firme. Se numeau agenţi comerciali, societăţi comerciale, operatori comerciali. Foarte rar companii. Acestea erau conduse de directori, nu manageri. Aveau de  cele mai multe ori o armată de contabili ca angajaţi, nu subcontractori. Iar aceştia generau tone de hârtie. Aveau secretară, nu office assistant; iar secretara lua toate deciziile. Prin ea treceau (nu te gândi la prostii) toţi clienţii, toate contractele, toţi angajaţii, toate departamentele, de multe ori – toţi banii. Multe dintre firme aveau în organigramă şi departament juridic propriu, chiar dacă firma nu era foarte mare.

Iar banii se primeau în plic! Avans şi lichidare. Se făcea coadă la bani, mai toată lumea ştia ce salariu ai. E adevărat, la ultimul meu loc de muncă tot plicul era baza don't tell anyone.

2. FAXUL! Acesta era aparatul în jurul căruia se învârteau toate. Se primeau şi se trimiteau cereri de ofertă şi oferte de preţ. Se primeau şi trimiteau spamuri. Dădeai ton de fax şi primeai nuş’ ce ofertă de halate de lucru, cu toate că firma ta se ocupa de totul altceva. Spamul nu a apărut o dată cu emailul. Faxul era aparatul prin care te conectai indirect şi semi-oficial de ceilalţi. Le dădeai de ştire că exişti. Trimiteai scrisori de intenţie. Modele de contracte. Esenţial aparat!

3. Şi dacă tot am vorbit de spam, trebuie să amintesc şi de ANTET. Orice foaie oficială sau nu avea antet. Adică o rubrică alb-negru în primii 5 cm ai fiecărei foi din firmă. La câte documente se primeau prin fax şi nu numai, era bine ca acestea să fie semnate.

4. AGENDA. Şi nu vorbesc de agenda din telefon ci de cartea aceea cu coperţi cartonate. Care era un fel de google în felul ei: avea toate capitalele lumii, toate reşedinţele de judeţ şi distanţele între ele, toate telefoanele importante şi prefixele, unităţi de măsură, hărţi şi alte chestii utile.

Agenda o mai găsim şi azi, eu unul o consider esenţială în întâlniri şi şedinţe. În plus e un backup analog pentru toate contactele pe care le am. Mai greu e cu aştia sub 25 de ani care cred că le ţin ei minte pe toate, de lene să scrie şi să care chestia aia după ei.

5. CATALOAGELE de firme, transpuse on line în directoare de firme. Acestea n-au murit de tot. Reprezintă şi azi o modalitate bună de promovare în mediul b2b, acolo unde firmele nu sunt interesate să se promoveze agresiv. Mai ales revistele sau cataloagele asociaţiilor din industrii sunt încă folosite pe scară largă. Aici google încă are lacune.

În anii ’90 dacă nu erai înscris într-un astfel de catalog, nu existai. Mai ales dacă erai furnizor de servicii.

6. Pixuri, mape, plicuri. Toate personalizate. Şi acum avem partea asta, numai că multe dintre firmele vechi au rămas la acelaşi design. Nici un vizitator nu pleca din firmă fără un pix şi o mapă.  Erau mândria oamenilor de vânzări, directorilor şi secretarelor, mai ales că pixurile chiar se foloseau atunci, nu aveau rol simbolic.

7. Târguri şi expoziţii. Da, şi astăzi avem multe. Numai că în anii ’90 erau probabil principala şansă de a atrage contracte. Iar aici mă refer mai ales la b2b. Aveai expunere, aveai contact direct cu clienţii, puteai schimba cărţi de vizită. Era şi un bun prilej de spionare: unde puteai vedea mai bine care sunt concurenţii tăi şi ce vând ei? Pe internet?

8. FIX-ul. De multe ori folosit în conversaţii personale, la firmele mari aveau centrală, interior (un fel de prefix) şi o doamnă telefonistă pe care ajungeai să o cunoşti destul bine, deşi nu o vedeai niciodată personal. Un post telefonic era ca şi CUI-ul unei firme: Obligatoriu. În prezent, multe dintre firme s-ar lipsi dacă nu ar veni cu conexiunea la internet.

Ştii de ce e bine să ne mai amintim cum era ‘pe vremuri’? Acum le avem pe toate: informaţie instant, cărţi cu studii de caz, comunicare directă, posibilităţi multiple de promovare; dar când intrăm în impas, atunci când nimic nu mai merge, când clienţii nu sună, când internetul cade, când excellul nu s-a salvat şi, mai ales, când Facebookul schimbă câte ceva – ne blocăm. Nu mai ştim ce să facem. Ne enervăm.

Mă întreb dacă un medic ştie să consulte fără tehnologia din prezent. Sau dacă un şofer de tir nimereşte drumul fără GPS. Eu zic că da. De ce nu s-ar descurca atunci şi un om de marketing sau unul de vânzări fără tehnologia excesivă? Din contră, cred ca ar face o treabă mai organică, clienţii s-ar lipi mai natural şi pe termen lung. Fă un exerciţiu de imaginaţie şi identifică 5 căi inovative de promovare simple şi directe.

E puţin curent în afara zonei de confort dar e răcoritor. Mai ales pe toropeala asta.

 

Câteva chestiuni din campanie

Proaspăt revenit dintr-o vacanţă nu m-am putut abţine să nu bag de seamă elementele de marketing folosite în campanie electorală încheiată. Mai ales acum când putem evalua şi eficienţa.

O să încep cu concluzia: o campanie slabă, fără spirit, înghesuită, de guerillă, lipsită de imaginaţie. Când eram mici făceam un concurs tâmpit: care scuipă mai departe. Cam aşa a fost şi acum.

Nu te gândi totuşi că lipsa strategilor şi strategiilor deştepte a cauzat asta. Până la un moment dat e şi logic: De ce să-ţi pierzi vremea şi bugetele când toate sondajele arată că oricum majoritatea oamenilor complicaţi nu se vor deranja să voteze?

De ce să elaborezi mesaje deştepte, să creezi brand, să aduci proiecte, să participi la dezbateri? Oricum va fi (a fost) un vot politic, partidul va conta mai mult decât omul.

Ce-am observat eu, prin prisma unui călător prin mai multe aşezări în ultimele 2 săptămâni:

– cel puţin pe DN1 şi în special pe Valea Prahovei am văzut sute de steguleţe pe stâlpi. Cu zeci de candidaţi. Steguleţul era mama şi tatăl marketingului. De parcă eu eram cel vizat să aleg, am ajuns să cunosc mai bine candidaţii din Sinaia şi Predeal decât cei din care am avut eu de-alege.  E drept, n-am intrat prin cartiere, dar ştiu sigur că oamenii care locuiesc acolo se cam feresc de DN1.

– Facebook Ads s-a animat rău săptămânile trecute. Cei care duc campanii calculate şi pe termen lung au avut de furcă cu supralicitările haotice ale pseudo-siteurilor de ştiri  care demascau fel de fel de inepţii ale politicienilor.  Ceilalţi politicieni, normal. Ce n-au înţeles oamenii aştia este că Facebook nu este Antena 3.

Verdele PDL-ului va intra în istoria marketingului electoral ca una dintre cele mai proaste abordări. Iar şi iar votanţii au fost subconsideraţi. Schimbându-şi doar părul, candidaţii PDL au ratat şi de data asta momentul bărbătesc al asumării cu demnitate a ceea ce sunt şi ceea ce au făcut. În schimb ei s-au băgat în dulap, asemenea amantului suprins la nevastă, care se scuză că de fapt el făcea ordine în şifonier.

– Am văzut în schimb site-uri ale candidaţilor bine compuse: vizuale, puternice, informative, clare, curate, uşor de navigat. Câteva exemple: chiliman.ro, prigoana.ro, tucunel.ro, georgescripcaru.ro, olgutavasilescu.ro, nicoaramarius.ro. Totuşi, degeaba ai site dacă nu-l foloseşti. În afară de campanii ppc, nicio interacţiune, nicio inovaţie. Nu mai zic că aceste siteuri o să îngheţe începând de azi şi pâna peste 4 ani.

– Concerte, playback, circ. Pe la ţară mai înţeleg, dar ce rost mai au ele în oraşele mari? Mai ales că cei care cântă, o fac prost.

Marketingul politic e poate cea mai complexă componentă a marketingului. Vizează o piaţă maximă, presupune segmentare detaliată şi folosirea tuturor tacticilor posibile, intregrat. Este o treabă murdară, polarizează clienţii, enervează, energizează. Iar atunci când candidaţii sunt limitaţi sau fac blaturi este şi mai provocator pentru strategi. 

 

Farmecul Barcelonei

Uitându-mă la jocul Barcelonei nu pot să nu mă gândesc că fac parte din generaţia privilegiată care poate urmări live una dintre cele mai bune echipe de fotbal din istorie. Sau, după jocul de-aseară, putea.

Aveam nevoie de o echipă spectacol. Au fost aproape 10 ani (~1998-2008) de fotbal anost, previzibil, în care pragmatismul câştiga şi banul dicta. Nu a fost vremea echipelor mici devenite mari, aşa cum mulţi s-au scuzat, ci vremea echipelor mari impotente. Saturate şi fără vlagă.

Aveam nevoie de Barcelona care să ne arate de ce ne-am mai pierde vremea cu un sport care ne oferea maxim 2 meciuri spectaculoase per competiţie.

Şi, dacă tot mă uit, încerc să învăţ. Pentru că, chiar dacă a pierdut sau, în special pentru că a pierdut, Barcelona oferă câteva lecţii de management şi de dezvoltare preţioase. Ce are atât de diferit această adunătură?

În primul rând, jucătorii Barçei dovedesc că imaginaţia debordantă este rezultatul exerciţiului, al repetitivităţii. Pare o contradicţie dar este exact ceea ce am auzit şi de la alţi creativi, în industria de adverstising: chiar dacă te naşti cu acest dar, creativitatea se desăvârşeşte prin exerciţiu. Schemele repetate la nesfârşit aduc spontanietate în joc, creează imprevizibilul.

Dar de ce nu reuşesc asta şi alte echipe? Jucători excelenţi, tehnici şi cu imaginaţie se găsesc şi la Real sau Manchester. Barcelona a găsit raportul perfect între echipă vs individualităţi. Un nucleu de 3-4 genii, dublaţi de un detaşament de oameni de echipă. În orice companie performantă vei găsi oameni cu viziune şi strategi calculaţi. Unii creaază, ceilalţi pun în context şi minimizează riscurile.

Dar şi stilul de joc ascunde câteva detalii care nu se văd la prima vedere: nu este numai tiki taka, este şi agresivitate, este şi explozie. Oamenii aştia nu joacă precum nişte domnişoare care cad la prima atingere; au un scop precis la fiecare fază şi îl urmăresc cu râvnă. Asta înseamnă să fii mai mult decât proactiv în îndeplinirea obiectivelor, să fii încăpăţânat, chiar agresiv.

La asta se mai adaugă şi pasiunea cu care se subînţelege că joacă aceşti jucători, dar poate lucrul vital care i-au deosebit decisiv de ceilalţi, este reprezentat chiar de ce s-a petrecut în meciurile cu Real şi Chelsea: au dovedit că pot să şi piardă.

Paradoxal, tocmai înfrângerea lor îi face să intre în legendă.  Pentru că dovedesc că sunt repetabili, că ceea ce au construit ei poate fi refăcut la un moment dat şi de alţii. Nu au avut nici o poţiune secretă, dacă aveau, n-ar fi pierdut niciodată.

În business trebuie să şi pierzi pentru a fi cel mai bun. Trebuie să ratezi contracte, să iei ţepe, să pierzi la negocieri, să pierzi cotă de piaţă în favoarea concurenţei. Asta te va face mai puternic. Un specialist este acea persoană care a făcut toate greşelile posibile într-un anumit domeniu.

De aceea această Barcelona este una dintre cele mai bune echipe din istorie: pentru că a lăsat ceva în urma ei. Ceva din care poţi învăţa. Şi aplica în viaţă, în compania ta sau în tot ceea ce faci zilnic cu pasiune.   

 

Churchill şi exigenţa excesivă

Există în viaţă sau în business exigenţă excesivă? Eu spun că în cel puţin câteva domenii care îmi vin acum în minte, exigenţa nu poate fi altcumva decât excesivă. Orientarea spre detaliu trebuie să fie obsesivă.

În inginerie, de exemplu, în construcţii, în medicină este obligatorie concentrarea maximă pe amănunte. Domenii în care nu te întrebi “dacă o fi bine sau o fi rău”. Ai o singură opţiune.

La început, ca  angajat,  recunosc că tentaţia de a face lucrurile numai “ca să fie” era prea mare. Cei pe care trebuia să îi coordonez, mă coordonau ei de fapt. Orice tentativă de a ridica standardul era tăiată abrupt  de cei responsabili. Eu însumi tăiam elanul altora.

Cu timpul însă am devenit un pisălog. Am dat spre refacere multe designuri, cărţi de vizită, texte, statistici incomplete, prezentări mediocre. Mi-am asumat bombăneli printre dinţi şi priviri muşcătoare. Când eşti pus să refaci ceva despre care tu credeai că e maximul a ceea ce poţi face, îţi trezeşte acel sentiment pe care, eu unul, îl aveam când îmi rupea mama foaia cu tema proaspăt făcută, dar mizerabil scrisă.

Nu înţelegeam de ce. Mă ofticam, mă descurajam, de ce să o fac din nou?!

Apoi mă loveam de multe ori, tot ca angajat, de implacabila formulă: “Mie îmi place aşa.” folosită ca argument suprem al răzvrătirii de cei puşi să repete lucrarea. Stai tu acum şi explică-i cu tact că ceea ce-i place lui sau ei este absolut mediocru sau că, cel puţin – argumentul implacabil în oglindă – “MIE NU-mi place. Deci repeat!”.

Winston Churchill avea un grup de oameni pricepuţi, cei mai pricepuţi, care îi făceau discursurile. Aceştia îi înmânau discursul spre aprobare, iar primul ministru, fără ca măcar să se uite la foaie, le spunea:

E bunicel, dar  refaceţi-l. 

Bineînţeles că oamenii erau deranjaţi, dar consilierii făceau ce li se cerea. Veneau cu un discurs, de multe ori refăcut de la zero. Apoi îl prezentau.

E bun, dar încă poate fi îmbunătăţit.

Povestea se repeta. Şi încă o dată. Până când Churchill simţea că e bine.

Lua discursul şi, fără napărat să-l citească, decreta:

Ăsta e cel mai bun!

Dar de unde ştiţi că e cel mai bun, nici măcar nu v-aţi uitat peste celelalte.

L-aţi îmbunătăţit de 4 ori. Precis este cel mai bun!

Poate exagera Churchill. Dar puţin probabil totuşi, dacă ne gândim că a avut cele mai bune speach-uri din istoria politicii moderne.  Asta era calea lui către perfecţiune. Şi celelalte discursuri respinse erau poate bune, dar nu erau perfecte.

Nu e îndeajuns să te mulţumeşti cu “bine”. “Bine” înseamnă mediocru, atunci când concurenţa e mare, piaţa e în scădere, consumatorul este riguros. “Bine” nu trezeşte emoţii, n-a creat niciodată adepţi. “Bine” este cuminte, conformist, profi, dar nu este sexy, wow, viu. 

http://youtu.be/qdOFNTYDEWA

Tu ai da şpagă la şcoli pentru copilul tău?

Nebunie mare în aceste săptămâni cu clasa pregătitoare zero. După modelul UE şi România adoptă stilul de învăţământ care trimite copiii în clasa I cu anumite cunoştinţe de bază. Nu analizez corectitudinea acestui sistem, probabil au ajuns la această formulă oameni cu ceva cunoştinţe în domeniu.

Numai că, la noi, foamea de reformă a populaţiei este direct proporţională cu dorinţa de reformare a societăţii pe care o are clasa politică. Adică infimă.

Adică să se reformeze. Dar nu azi, nu acum, poate mâine.

Adică să fie clasa 0. Dar nu anul ăsta. La generaţia următoare. Să nu ne să ne afecteze pe noi.

Aceeaşi discuţie a fost şi prin ’98, atunci când elevii clasei a 12-a au protestat vehement pentru introducerea “prea din scurt” a unor modificări în examenele de la Bac. Şi au avut câştig de cauză.

Sau protestul absolvenţilor clasei a 12-a atunci când au realizat că sunt păziţi straşnic la Bac în 2011. Protest pasiv, doar nu-ţi imaginezi că avem de-aface cu o generaţie care să ştie să-şi susţină coerent cauzele.

Nu mai aduc aminte de alte reforme, gen reforma mineritului (care, dealtfel a fost considerată o reformă model la nivel european) şi cum a fost ea primită de cei reformaţi, dar şi de o parte măricică a societăţii neafectate.

Şi o zic prin prisma elevului din prima generaţie care a dat capacitate, singura generaţie care a dat capacitate la istorie şi  geografie obligatoriu plus examen de admitere în liceu, prima şi singura care a dat Bacalaureatul numai cu teste grilă. Deci ştiu ce înseamnă reformă, ştiu cum e să fii subiect de experimente. Nu e plăcut, dar trebuie să fie cineva.

Dar ştii ce este cel mai scandalos în situaţia din prezent, cea cu clasa zero? Cu toate că sistemul în sine a fost creat pentru a elimina şpăgile, obligând părinţii să-şi înscrie copiii la unităţile de învăţământ de pe raza cartierului lor, bineînţeles că s-au găsit părinţi care să rezolve situaţia cu o şpagă. Şi profesori binevoitori care să îi ajute pe bieţii părinţi, victime ale sistemului.

Ai zice că s-au schimbat generaţiile, că vechile metehne s-au stins. Când colo, observi cum s-au perfecţionat, au prins culoare  şi s-au răspândit ca lepra într-o colonie de săraci.

Este un stereotip ştampila aceasta de societate coruptă cu care defilăm. Dar ne şi mândrim cu ea, acuzând în toate părţile că nimic nu se rezolvă fără o atenţie. Că sunt prea mulţi corupţi. Dar, dacă ne benoclăm atenţi, o să constatăm că sunt mai mulţi cei dispuşi să rezolve printr-o şpagă, decât cei care o pretind.

De câte ori ai auzit:

Am dat bani la doctor?

Păi de ce ai dat? Ţi-a cerut?

Ah nu, dar n-ai ce să faci. Aşa se dă. 

Sau studenţi care se dădeau de ceasul morţii să strângă bani de “protocol” cu toate ca nu le ceruse nimeni şi chiar dacă le ceruse, priveau tâmpi ca la nişte ciudaţi:

Păi aşa se procedează. Ce nu ştii?!

Apoi, aceeaşi oameni sunt întrebaţi în sondaje despre corupţie. O să sară la gâtul sistemului, urlând că fără şpagă nu poţi rezolva nimic.

Mă întreb oare, cum s-or simţi aceşti părinţi care pun o piatră de temelie găunoasă la educaţia copiilor lor? Ce-or gândi despre faptul că ai lor copii îşi încep educaţia cu o şpagă? Că startul lor în  lume şi în societate este un fals, rezolvat cumva în dedesubturile slinoase ale sistemului ?

Mi-aduce aminte de mama lui Forest Gump, care a rezolvat cu tact menţinerea odraslei într-o şcoală normală. A murit cu gândul că era o mamă bună, care s-a sacrificat pentru o cauză nobilă. De fapt era o curvă.

Ai scena mai jos. Calitate execrabilă, dar sunetul e bun. Înţelegi ideea. 

foto

Drumul până la Dl. Director sau cum să scapi de secretară

Orice om ancorat cât de cît în business a avut de-aface, sub o formă sau alta, cu secretara. Personaj de obicei tăios dar de multe ori cu o voce plăcută, cunoscut şi sub numele de asistentă, office assistant sau chiar office manager, reprezintă cheia iniţierii oricărei afaceri de succes; un adevărat test al anduranţei relaţionale.

Relaţie care întotdeauna este formată între doi oameni cu scopuri diametral opuse:

  • secretara are ţelul suprem de a nu divulga nicio informaţie în afara unui email care începe cu office@…. şi care este accesat o dată pe săptămână maxim,
  • iar cel care sună trebuie să facă tot posibilul să treacă de secretară, exact aşa cum te-ai căţăra pe un gard şi ar trebui să treci de sârma ghimpată de sus.

Cunoaşteţi desigur: rolul secretarei atunci când primeşte un telefon este să filtreze. N-ar fi nicio problemă, numai că nivelul de paranoia la care este setat acest filtru este de multe ori la cote ridicol de mari. Nu numai că ai impresia că ai sunat la administraţia prezidenţială dar dacă însuşi preşedintele ar suna i-ar fi greu să treacă de secretară.

Încă de la începuturile activităţii mele am avut de-aface cu secretara. Şi ştiţi cum m-am simţit? Exact cum, virgin fiind, m-aş simţi într-un bordel atunci când dau nas în nas cu cea mai experimentată dintre damele de acolo. Pot doar să presupun… 🙂 Ies de-acolo fără a ştii ce s-a petrecut, mă trezesc afară, cu pantalonii în vine, fără bani, mulţumind frumos dar neştiind exact cum şi ce s-a întâmplat acolo.

Exact aşa au fost şi primele mele experimente telefonice cu secretarele: ştiam că trebuie să vorbesc cu şefu’ , ele îmi spuneau că nu se poate, eu insistam cuminte, ele îmi dădeau o adresă de email, eu mulţumeam frumos, închideam şi apoi îmi dădeam seama că n-am rezolvat nimic.

În proiectele de consultanţă la care particip, realizez şi interviuri de profunzime cu experţii din anumite industrii: manageri generali, directori de marketing, directori de vânzări, directori de dezvoltare, agenţi de vânzări ş.a.. Ai spune că provocarea este să îi convingi pe aceştia să divulge informaţii. Greşit. Provocarea este să obţii un contact direct de-al lor. De aceea, de-a lungul timpului am învăţat şi am aplicat câteva tehnici care măresc şansele de a trece de secretară. Metodele sunt desigur testate dar perfectibile.

Aşadar 6 metode care te vor ajuta să scapi sau să treci de secretară:

1. Interesează-te foarte exact cu cine doreşti să vorbeşti în cadrul companiei, la nivel de nume şi funcţie. Este mare diferenţă dintre a cere cu cineva din departamentul de marketing şi a solicita să vorbeşti cu domnul director de marketing X Escu. Dacă ai noroc, secretara te va întreba numai în ce chestiune doreşti să vorbeşti cu dumnealui.  Ceea ce ne duce la etapele următoare.

2. De la unul din seminariile organizate de Lorand, am aflat şi testat cu succes următoarele: prezintă-i secretarei lucruri care o depăşesc în importanţă şi competenţe. Îi poţi spune că ai un raport important care arată că piaţa va creşte cu 10-15% în următoarele 6 luni pe fondul unei noi legi cu privire la fondurile nerambursabile de consultanţă acordate de UE bla bla şi că doreşti să vorbeşti despre această oportunitate cu domnul director. Este o mare posibilitate ca secretara să nu înţeleagă decât că este vorba de un lucru important şi să îţi facă legătură cu o persoană competentă.

3. Într-o discuţie pe care am avut-o toamna trecută cu Dmytro Shvets, partener la compania de consultanţă în investiţii Start Ukraine, companie pe care o reprezint în România, acesta îmi spunea că de multe ori încearcă să responsabilizeze secretara, atribuindu-i un rol important în obiectivul solicitantului. Îi solicită numele complet şi  îi cere permisiunea de a o cita într-un studiu/raport/proiect. Asta o poate face pe secretară să se simtă importantă şi să colaboreze cu tine.

4. O altă metodă propusă de Dmytro Shvets ar fi aceea de a te recomanda ca reprezentant al unei companii cu o mare influenţă pe piaţa respectivă, cu contacte internaţionale ş.a.m.d.. Asta o va stresa pe secretară şi va da fuga la şef. Importante sunt tonul şi personalitatea vocii folosite.

5.  Mi-a plăcut şi abordarea lui Mircea Enescu (senior sales trainer), în al cărui ebook “Cum să găseşti noi clienţi” (pe care eu l-am descărcat abonându-mă la site-ul său)  am citit un interesant studiu de caz, pe care deasemenea l-am aplicat cu succes. Pe scurt, solicitantul doreşte să îi prezinte directorului de vânzări o ofertă, secretara propune e-mail sau fax, după care vin câteva elemente cheie ale conversaţiei:

Agent: – Sigur, cu mare plăcere. În atenţia cui să o trimit?
Secretara: – În atenţia mea.
Agent: – :))) Da, dar ce nume să trec? În firma noastră avem un protocol de respectat şi întotdeauna trimitem doar mesaje comerciale personalizate. Mă înţelegeţi?
Secretara: – Da, înţeleg. Scrieţi atunci Maria Dinuţescu.
Agent: – Vă mulţumesc tare mult, d-nă Dinuţescu. Să ştiţi că mi-a părut bine că am avut plăcerea de a sta de vorbă cu dvs., aţi fost foarte drăguţă şi amabilă. […] Când credeţi că aş putea să sper la un răspuns? Indiferent care ar fi el: da ori ba?
Secretara: – Cred că în câteva zile o să-l aveţi.
Agent: – O săptămână maxim?
Secretara: – Da, cam aşa, dar nu vă pot promite nimic.
Agent: – Am înţeles. Aş avea însă o rugăminte: cum ar trebui să procedez pentru a intra în legătură directă cu responsabilul de gestionarea serviciilor de telefonie?
Secretara: – Păi e foarte simplu, dacă e interesat, o să vă contacteze dânsul.
Agent: – Da, într-adevăr, aveţi dreptate. Însă ştiţi ce se întâmplă deseori? Persoanele pe care trebuie să le contactez sunt foarte ocupate şi aglomerate. Şi foarte des clienţii mi-au spus că au rătăcit oferta noastră printre celelalte sute de hârtii. Iată de ce mulţi dintre potenţialii mei clienţi s-au bucurat atunci când i-am contactat telefonic direct pentru a sta de vorba. Vă e teamă că dacă mi-aţi da numărul de telefon mobil al persoanei pe care o caut voi fi insistent ori agresiv? V am creat eu acum această impresie?
Secretara: – Nu, nu e vorba despre asta. Pur şi simplu, nu vă pot da acest număr de telefon.
Agent: – OK, vă înţeleg. Atunci am să vă transmit oferta noastră prin email şi rămâne să aştept un semn din partea dvs.

6. Dacă te-ai blocat şi chiar nu poţi trece de secretară încearcă şi metode alternative:

  • Sună la alt departament, poate secretarele de acolo vor fi mai volubile. Contactează agenţii de vânzări, ale căror numere le găseşti mai uşor şi spune-le care este problema ta şi că poate fi o oportunitate şi pentru ei.
  • Caută printre cărţile tale de vizită, printre emailurile şi contactele tale, pe social media şi mai ales pe LinkedIn sau chiar pe google. Poate ai noroc de un prieten ‘cu relaţii’ sau de o cunoştinţă de-a unei cunoştinţe.

Mai adaug doar că ne putem mândri cu cele mai bine instruite secretare: 2 manageri de companii străine mi-au subliniat faptul că le-a fost foarte greu sau chiar imposibil să ajungă la persoana responsabilă în anumite companii româneşti. Eu credeam că aşa se întâmplă peste tot sau măcar în partea asta a Europei, pentru a afla că, de fapt, România are particularităţile sale simpatice.

MasterChef

18 minute cumulat m-am uitat la noul show al ProTv, Masterchef. Nu sunt un fan al emisiunilor de divertisment, deci am rezistat eroic. Dar m-a atras acum acest show pentru că, pe de o parte, sunt pasionat de gătit şi de filosofia bucătăriei trăite şi, pe de altă parte, eram curios să văd cum transpune ProTv-ul în România şi de această dată un concept pe care îl cunoşteam dar care este nou la noi.

Ca întotdeauna, ProTv a ştiut exact ce-are de făcut:

După cantităţile nemăsurate de teasing şi promovare pe toate căile posibile a unei emisiuni de mijlocul săptămânii, ProTv a dat drumul la o producţie impecabilă: lumini, decor, regie, muzică, poveste; totul este la locul său pe o astfel de scenă.

La asta contribuie desigur şi exploatarea emoţiile participanţilor, implicând astfel publicul în acelaşi angrenaj al reacţiilor incontrolabile. Un public pasiv nu o să-ţi fie niciodată loial.

Aţi observat probabil cum totul pare natural deşi e foarte multă regie în astfel de show-uri; nimic nu este lăsat la întâmplare, dar totuşi nimic nu pare fals. Sunt multe gesturi de amploare, exagerate: enervare punctuală, lacrimi spontane, bucurie dezlănţuită – toate astea fac ca publicul să îşi dea cu părerea; când personajele trăiesc, atunci trăieşte şi lumea de lângă ei.

Telespectatorii se scindează astfel: vedetele spectacolului niciodată nu sunt politicaly corect; ei judecă, îşi dau cu părerea, sunt subiectivi şi dau verdicte uneori jignitoare. Asta îi face pe oamenii din faţa televizoarelor să comenteze, să ia partea unor concurenţi, să acuze gazdele emisiunii. Asta agită spiritul competitiv şi îi face să revină din nou şi din nou în faţa televizoarelor.

La asta se mai adaugă şi impresia că oricine poate să ajungă acolo, să fie vedeta show-ului. Ingredientul care contribuie decisiv la hipnoza generată în rândul audienţei.

Nici nu trebuie să ştiu cifrele de rating. E clar ca cei din Pache Protopopescu au dat din nou lovitura cu aceeaşi reţetă reîncălzită de ei şi de alţii din afară, uşor de analizat dar greu de reprodus de alţii de la noi.

 

 

Cum diferă ratele de conversie de la o industrie la alta

Cine îşi doreşte să facă vânzări prin telefon? Cine ar dori o carieră în telesales? Cine visează cu ochii deschişi la ziua în care să vorbească mai mult la telefon decat în direct, murind de nerăbdare să încerce să-şi îndeplinească target-urile ?

Eu mărturisesc că nu. Cu toate astea, cunosc oameni de vânzări care, chiar dacă nu adoră să vândă prin telefon, se pricep de minune să o facă. Am întâlnit oameni din asigurări, din servicii pentru companii, din construcţii, imobiliare sau telecomunicaţii care vând foarte bine prin telefon.

Adică au energia şi profesionalismul necesar. Au abilitatea de a sintetiza în câteva cuvinte ideea produsului lor şi beneficiile pentru client. Şi, mai ales, au capacitatea de a încasa: cei mai buni boxeuri, nu sunt numai cei care lovesc, ci şi  cei care ştiu sa primească. Un vânzător bun trebuie sa ştie să primească multe ‘nu-uri’, de care să se folosească ulterior.

Recent am avut mai multe discuţii cu câţiva dintre clienţii şi colaboratorii mei despre ratele de conversii mai ales la telefon. Cifrele sunt interesante pentru că ne permit să estimăm  evoluţia vânzărilor pe termen scurt şi mediu şi, bineinţeles, să elaborăm strategia de marketing.

Trebuie spus totuşi că am luat în calcul ca indicator, numărul de telefoane care se convertesc în intâlniri, abia apoi în vânzări. Asta pentru că, în anumite contexte produsul/serviciul nu poate fi vândut doar prin telefon, iar obiectivul vânzătorului este  acela de a obţine o întâlnire printr-o conversaţie telefonică (de obicei cu un fost client sau potenţial client al companiei).

De exemplu, Alex Văcaru, manager general la Regency Imobiliare în Braşov şi activ în imobiliare de peste 10 ani,  mi-a sugerat ca o rată de conversie realista în imobiliare (da, se fac vânzări active şi în imobiliare) ar fi cuprinsă între 30 şi 40%. Adică din 100 de oameni contactaţi, între 30 si 40 ar veni la o întâlnire.  Dintre aceştia, sub 10% devin clienţi. Adică 3-4 clienti din 100 de telefoane => 3-4% rata de conversie în imobiliare.

Bogdan Batâr (o sa avem curând si site-ul, lucrăm intens la el) lucrează în vânzări de vreo 10 ani: MLM, asigurari, B2B, produse pharma, deci veritabil sales man. La produsele pe care le vinde acum (carduri de sănătate) am luat în considerare o rată de conversie telefoane-întâlniri de 20%. Din care devin clienţi cam 30%.  Adică rată de conversie cumulată de 5-6%.

În schimb, în cazul unor vânzări complexe, business to business, vânzările prin telefon devin complicate. Colaboratorii mei de la compania de consultanţă în investiţii Start-Ukraine vorbesc de o rată de conversie finală de 2-4% atunci când contactează prin telefon potenţiali clienţi (companii mari din Europa interesate de servicii de market survey şi identificare parteneri de investiţii).  Şi asta cu o targetare maximă, timp pierdut pentru găsirea persoanei responsabile, negocieri intense şi înţelegerea profundă a nevoilor clientului. Adică din 50 de telefoane date, maxim două companii vor deveni clienţi.

Oarecum surprinzător cum ratele de conversie nu diferă foarte mult în trei industrii total diferite. Clienţii sunt total diferiţi, structura deciziei de achiziţie cu totul alta – şi totuşi, de la 2 la 6% diferenţa nu este enormă.

Aparent doar. Pentru că practic valoarea unui client în imobiliare, de exemplu, diferă de a unui client in consultanţă. Cu alte cuvinte, unii cheltuie mai mult decât ceilalţi, iar timpul investit în cazul celui mai valoros este substanţial mai mare.

Provocarea rămâne totuşi tocmai în maximizarea ratei de conversie. Este cea mai la îndemână şi mai ieftină tactică de a-ţi mări baza de clienţi. Dar despre cum să-ţi măreşti rata de conversie îţi voi spune într-un post viitor.

 

 

Şi inovatorii dau faliment!

Falimentul Kodak

În 2009 şi, pentru a doua oară în 2011, Polaroid dă falinent.

Zilele trecute e rândul Kodak să îşi închidă producţia de camere digitale.

Nici nu mai ştiaţi că există, nu? Poate unii nici nu ştiu cu ce se ocupă. Pe scurt, Kodak a luat naştere acum mai mult de 100 de ani (1880) şi şi-a pus amprenta masiv pe industria foto, şi pe cea cinematografică. În anii ’70, compania deţinea o cotă de piaţă de 90%  în SUA, pentru filmele foto, poziţia dominantă fiind pastrată până în anii ’90.

Polaroid echivalează cu inovaţia în fotografie, încă din 1948 (înfiinţată în 1937). Fotografie instantă, fotografie pentru toţi. User-friendly, relativ accesibilă la preţ.

Vi se pare cunoscut?

Apple se (şi ne) hrăneşte cu inovaţie. Face ca tehnologia sa fie accesibilă şi pe înţelesul tuturor.

Facebook poate nu emană atât de multă inovaţie, dar este cu siguranţă una dintre companiile de top, care ating masele, care crează triburi (Seth Godin).

Kodak avea la produsele sale (filmele clasice) marje de profit  mari. Aveau know-how, aveau brevete de invenţie,  monopolizau piaţa. “It’s a Kodak Moment” este şi acum unul dintre cele mai reuşite sloganuri.

Polaroid deţinea în 1991, o marjă de profit de peste 30%. În 1970 vindea în valoare de jumătate de miliard de dolari şi era unul dintre cele mai bine poziţionate branduri din lume.

Apple în prezent se laudă cu un profit uriaş pe 2011 (mulţi ar zice un maxim greu de re-atins): 6,6 miliarde $ profit net în trimestrul al 4-lea, echivalent ultimelor luni din 2011.

Facebook a generat vânzări de 4 miliarde de dolari în 2011 şi estimează pentru 2012 un total de 5,7 miliarde $. Deci o creştere serioasă.

Atât Facebook cât şi Apple par de neoprit acum. Doi giganţi, diferiţi în cifre brute, dar comparabili în inovaţie, reach şi marje. Exact aşa cum, Kodak şi Polaroid păreau că sunt invincibili pe piaţă dintotdeauna şi pentru totdeauna.

Ce vor face Facebook si Apple pentru a preveni falimentul?

Kodak si Polaroid nu au beneficiat de oameni care să prevadă impactul digital pe piaţă. Impact digital ce a propulsat Apple şi Facebook. Inovaţia nu a reuşit să salveze cele două foto-companii, deci nu va reuşi să le salveze nici pe acestea două din zilele noastre. Nu exclusiv. Adaptabilitatea la cerinţele pieţei, deciziile strategice curajoase şi inovaţia continuă pe mai multe planuri (productie, management, produs, pret, marketing, distribuţie) par elementele vitale de menţinere pe piaţă.

Uşor de zis.