Tag Archives: strategie de marketing

Churchill şi exigenţa excesivă

Există în viaţă sau în business exigenţă excesivă? Eu spun că în cel puţin câteva domenii care îmi vin acum în minte, exigenţa nu poate fi altcumva decât excesivă. Orientarea spre detaliu trebuie să fie obsesivă.

În inginerie, de exemplu, în construcţii, în medicină este obligatorie concentrarea maximă pe amănunte. Domenii în care nu te întrebi “dacă o fi bine sau o fi rău”. Ai o singură opţiune.

La început, ca  angajat,  recunosc că tentaţia de a face lucrurile numai “ca să fie” era prea mare. Cei pe care trebuia să îi coordonez, mă coordonau ei de fapt. Orice tentativă de a ridica standardul era tăiată abrupt  de cei responsabili. Eu însumi tăiam elanul altora.

Cu timpul însă am devenit un pisălog. Am dat spre refacere multe designuri, cărţi de vizită, texte, statistici incomplete, prezentări mediocre. Mi-am asumat bombăneli printre dinţi şi priviri muşcătoare. Când eşti pus să refaci ceva despre care tu credeai că e maximul a ceea ce poţi face, îţi trezeşte acel sentiment pe care, eu unul, îl aveam când îmi rupea mama foaia cu tema proaspăt făcută, dar mizerabil scrisă.

Nu înţelegeam de ce. Mă ofticam, mă descurajam, de ce să o fac din nou?!

Apoi mă loveam de multe ori, tot ca angajat, de implacabila formulă: “Mie îmi place aşa.” folosită ca argument suprem al răzvrătirii de cei puşi să repete lucrarea. Stai tu acum şi explică-i cu tact că ceea ce-i place lui sau ei este absolut mediocru sau că, cel puţin – argumentul implacabil în oglindă – “MIE NU-mi place. Deci repeat!”.

Winston Churchill avea un grup de oameni pricepuţi, cei mai pricepuţi, care îi făceau discursurile. Aceştia îi înmânau discursul spre aprobare, iar primul ministru, fără ca măcar să se uite la foaie, le spunea:

E bunicel, dar  refaceţi-l. 

Bineînţeles că oamenii erau deranjaţi, dar consilierii făceau ce li se cerea. Veneau cu un discurs, de multe ori refăcut de la zero. Apoi îl prezentau.

E bun, dar încă poate fi îmbunătăţit.

Povestea se repeta. Şi încă o dată. Până când Churchill simţea că e bine.

Lua discursul şi, fără napărat să-l citească, decreta:

Ăsta e cel mai bun!

Dar de unde ştiţi că e cel mai bun, nici măcar nu v-aţi uitat peste celelalte.

L-aţi îmbunătăţit de 4 ori. Precis este cel mai bun!

Poate exagera Churchill. Dar puţin probabil totuşi, dacă ne gândim că a avut cele mai bune speach-uri din istoria politicii moderne.  Asta era calea lui către perfecţiune. Şi celelalte discursuri respinse erau poate bune, dar nu erau perfecte.

Nu e îndeajuns să te mulţumeşti cu “bine”. “Bine” înseamnă mediocru, atunci când concurenţa e mare, piaţa e în scădere, consumatorul este riguros. “Bine” nu trezeşte emoţii, n-a creat niciodată adepţi. “Bine” este cuminte, conformist, profi, dar nu este sexy, wow, viu. 

http://youtu.be/qdOFNTYDEWA

Tu ai da şpagă la şcoli pentru copilul tău?

Nebunie mare în aceste săptămâni cu clasa pregătitoare zero. După modelul UE şi România adoptă stilul de învăţământ care trimite copiii în clasa I cu anumite cunoştinţe de bază. Nu analizez corectitudinea acestui sistem, probabil au ajuns la această formulă oameni cu ceva cunoştinţe în domeniu.

Numai că, la noi, foamea de reformă a populaţiei este direct proporţională cu dorinţa de reformare a societăţii pe care o are clasa politică. Adică infimă.

Adică să se reformeze. Dar nu azi, nu acum, poate mâine.

Adică să fie clasa 0. Dar nu anul ăsta. La generaţia următoare. Să nu ne să ne afecteze pe noi.

Aceeaşi discuţie a fost şi prin ’98, atunci când elevii clasei a 12-a au protestat vehement pentru introducerea “prea din scurt” a unor modificări în examenele de la Bac. Şi au avut câştig de cauză.

Sau protestul absolvenţilor clasei a 12-a atunci când au realizat că sunt păziţi straşnic la Bac în 2011. Protest pasiv, doar nu-ţi imaginezi că avem de-aface cu o generaţie care să ştie să-şi susţină coerent cauzele.

Nu mai aduc aminte de alte reforme, gen reforma mineritului (care, dealtfel a fost considerată o reformă model la nivel european) şi cum a fost ea primită de cei reformaţi, dar şi de o parte măricică a societăţii neafectate.

Şi o zic prin prisma elevului din prima generaţie care a dat capacitate, singura generaţie care a dat capacitate la istorie şi  geografie obligatoriu plus examen de admitere în liceu, prima şi singura care a dat Bacalaureatul numai cu teste grilă. Deci ştiu ce înseamnă reformă, ştiu cum e să fii subiect de experimente. Nu e plăcut, dar trebuie să fie cineva.

Dar ştii ce este cel mai scandalos în situaţia din prezent, cea cu clasa zero? Cu toate că sistemul în sine a fost creat pentru a elimina şpăgile, obligând părinţii să-şi înscrie copiii la unităţile de învăţământ de pe raza cartierului lor, bineînţeles că s-au găsit părinţi care să rezolve situaţia cu o şpagă. Şi profesori binevoitori care să îi ajute pe bieţii părinţi, victime ale sistemului.

Ai zice că s-au schimbat generaţiile, că vechile metehne s-au stins. Când colo, observi cum s-au perfecţionat, au prins culoare  şi s-au răspândit ca lepra într-o colonie de săraci.

Este un stereotip ştampila aceasta de societate coruptă cu care defilăm. Dar ne şi mândrim cu ea, acuzând în toate părţile că nimic nu se rezolvă fără o atenţie. Că sunt prea mulţi corupţi. Dar, dacă ne benoclăm atenţi, o să constatăm că sunt mai mulţi cei dispuşi să rezolve printr-o şpagă, decât cei care o pretind.

De câte ori ai auzit:

Am dat bani la doctor?

Păi de ce ai dat? Ţi-a cerut?

Ah nu, dar n-ai ce să faci. Aşa se dă. 

Sau studenţi care se dădeau de ceasul morţii să strângă bani de “protocol” cu toate ca nu le ceruse nimeni şi chiar dacă le ceruse, priveau tâmpi ca la nişte ciudaţi:

Păi aşa se procedează. Ce nu ştii?!

Apoi, aceeaşi oameni sunt întrebaţi în sondaje despre corupţie. O să sară la gâtul sistemului, urlând că fără şpagă nu poţi rezolva nimic.

Mă întreb oare, cum s-or simţi aceşti părinţi care pun o piatră de temelie găunoasă la educaţia copiilor lor? Ce-or gândi despre faptul că ai lor copii îşi încep educaţia cu o şpagă? Că startul lor în  lume şi în societate este un fals, rezolvat cumva în dedesubturile slinoase ale sistemului ?

Mi-aduce aminte de mama lui Forest Gump, care a rezolvat cu tact menţinerea odraslei într-o şcoală normală. A murit cu gândul că era o mamă bună, care s-a sacrificat pentru o cauză nobilă. De fapt era o curvă.

Ai scena mai jos. Calitate execrabilă, dar sunetul e bun. Înţelegi ideea. 

foto

Cum diferă ratele de conversie de la o industrie la alta

Cine îşi doreşte să facă vânzări prin telefon? Cine ar dori o carieră în telesales? Cine visează cu ochii deschişi la ziua în care să vorbească mai mult la telefon decat în direct, murind de nerăbdare să încerce să-şi îndeplinească target-urile ?

Eu mărturisesc că nu. Cu toate astea, cunosc oameni de vânzări care, chiar dacă nu adoră să vândă prin telefon, se pricep de minune să o facă. Am întâlnit oameni din asigurări, din servicii pentru companii, din construcţii, imobiliare sau telecomunicaţii care vând foarte bine prin telefon.

Adică au energia şi profesionalismul necesar. Au abilitatea de a sintetiza în câteva cuvinte ideea produsului lor şi beneficiile pentru client. Şi, mai ales, au capacitatea de a încasa: cei mai buni boxeuri, nu sunt numai cei care lovesc, ci şi  cei care ştiu sa primească. Un vânzător bun trebuie sa ştie să primească multe ‘nu-uri’, de care să se folosească ulterior.

Recent am avut mai multe discuţii cu câţiva dintre clienţii şi colaboratorii mei despre ratele de conversii mai ales la telefon. Cifrele sunt interesante pentru că ne permit să estimăm  evoluţia vânzărilor pe termen scurt şi mediu şi, bineinţeles, să elaborăm strategia de marketing.

Trebuie spus totuşi că am luat în calcul ca indicator, numărul de telefoane care se convertesc în intâlniri, abia apoi în vânzări. Asta pentru că, în anumite contexte produsul/serviciul nu poate fi vândut doar prin telefon, iar obiectivul vânzătorului este  acela de a obţine o întâlnire printr-o conversaţie telefonică (de obicei cu un fost client sau potenţial client al companiei).

De exemplu, Alex Văcaru, manager general la Regency Imobiliare în Braşov şi activ în imobiliare de peste 10 ani,  mi-a sugerat ca o rată de conversie realista în imobiliare (da, se fac vânzări active şi în imobiliare) ar fi cuprinsă între 30 şi 40%. Adică din 100 de oameni contactaţi, între 30 si 40 ar veni la o întâlnire.  Dintre aceştia, sub 10% devin clienţi. Adică 3-4 clienti din 100 de telefoane => 3-4% rata de conversie în imobiliare.

Bogdan Batâr (o sa avem curând si site-ul, lucrăm intens la el) lucrează în vânzări de vreo 10 ani: MLM, asigurari, B2B, produse pharma, deci veritabil sales man. La produsele pe care le vinde acum (carduri de sănătate) am luat în considerare o rată de conversie telefoane-întâlniri de 20%. Din care devin clienţi cam 30%.  Adică rată de conversie cumulată de 5-6%.

În schimb, în cazul unor vânzări complexe, business to business, vânzările prin telefon devin complicate. Colaboratorii mei de la compania de consultanţă în investiţii Start-Ukraine vorbesc de o rată de conversie finală de 2-4% atunci când contactează prin telefon potenţiali clienţi (companii mari din Europa interesate de servicii de market survey şi identificare parteneri de investiţii).  Şi asta cu o targetare maximă, timp pierdut pentru găsirea persoanei responsabile, negocieri intense şi înţelegerea profundă a nevoilor clientului. Adică din 50 de telefoane date, maxim două companii vor deveni clienţi.

Oarecum surprinzător cum ratele de conversie nu diferă foarte mult în trei industrii total diferite. Clienţii sunt total diferiţi, structura deciziei de achiziţie cu totul alta – şi totuşi, de la 2 la 6% diferenţa nu este enormă.

Aparent doar. Pentru că practic valoarea unui client în imobiliare, de exemplu, diferă de a unui client in consultanţă. Cu alte cuvinte, unii cheltuie mai mult decât ceilalţi, iar timpul investit în cazul celui mai valoros este substanţial mai mare.

Provocarea rămâne totuşi tocmai în maximizarea ratei de conversie. Este cea mai la îndemână şi mai ieftină tactică de a-ţi mări baza de clienţi. Dar despre cum să-ţi măreşti rata de conversie îţi voi spune într-un post viitor.

 

 

Despre cum să ceri păreri

Acum două zile, Lorand Soares-Szasz, la ale cărui seminarii mă duc ori de câte ori am ocazia, a cerut păreri despre proaspătul logo cu care se afişează. Un logo simplu, dar elegant, care însă nu zburdă de originalitate sau creativitate.

Părerile primite pe contul său de facebook au diferit, aşa cum era şi de aşteptat. Asta mi-a adus aminte de şedinţele pe care le aveam în firmele în care am lucrat, în care inclusiv portarul îşi dădea cu părerea despre creşterea PIB-ului.

Nu mă înţelege greşit. Este absolut ok să primeşti cât mai multe păreri. Şi da, inclusiv părerea portarului contează. Dar oare ştii să le deosebeşti pe cele folositoare de cele care nu te ajută?

Mi-a venit în minte o sintagmă pe care eu o folosesc frecvent:

Mai binele este duşmanul binelui.

Atunci când lucrez de unul singur sunt dependent de părerile altor oameni. Dar întotdeauna, atunci când cer feedback, am grijă să nu pierd din vedere cine îmi furnizează acea părere şi cui i se adresează obiectul părerii.

De exemplu, atunci cand analizez un logo (cum era cazul lui Lorand) sau un site (cum mi se cere deseori) nu trebuie să îl analizez exclusiv prin prisma specialistului (grafician, respectiv webdesigner); ci prin prisma clienţilor caruia i se adresează, a targetului.

Mai mult decât atât, în servicii complexe b2b (consultanta, coaching, HR etc) creativitatea excesivă, originalitatea cu orice preţ – atât de invocată de specialişti – devine riscantă într-un logo, pentru că poate polariza potenţialii clienţi. Unii devin fani,  alţii  o să te antipatizeze doar datorită faptului ca eşti prea îndrăzneţ şi încalci anumite “convenţii”. Ceea ce, în multe industrii nu este rău.  Gandeşte-te la rebrandingul Dacia sau Vodafone. Au creat şi fani şi hateri. Dar ei au nevoie de polarizare. Asta a creat rumoare.

Atunci când faci coaching, în schimb, lucrurile se modifică. Extravaganţa (originalitatea) se interpretează rapid în lipsă de profesionalism. Totul aici trebuie să exprime siguranţă. Exact ca la un cabineti de dentişti: gândeşte-te la cele mai de succes 5 cabinete  din oraşul tău: Se promovează vreunul diferit faţă de întreaga industrie? Debordează de originalitate? NU! Pentru că ei au nevoie de constanţa încrederii.

Într-unul dintre seminariile sale, Lorand spunea că, la un moment dat, prezentările sale ppt au primit critici cum că ar încălca multe reguli de bun simţ ale prezentărilor: prea multe culori, fonturi diferite, lipsa de consistenţă etc. Ceea ce – şi o zic ca un om care face 3-4 prezentări ppt pe săptămână de peste 6 ani – era perfect adevărat. Şi eu gândeam la fel. Dar Lorand a spus un lucru cu care nu am fost de acord pe loc: “Felul în care este făcută prezentarea ajută audienţa să reţină mult mai bine şi uşurează procesul de notare a lucrurilor esenţiale…”.

Am fost surprins şi a trebuit să recunosc că Lorand avea dreptate: oamenii veniţi la prezentare au plecat discutând despre exemplele din acele slideuri, cu 2-3 pagini de notiţe. Audienţa (piaţa ţintă) nu avea nevoie de originalitate excesivă ci de eficienţă. Targetul era format din oameni de afaceri sau angajaţi care doreau să cunoască lucruri noi, interesante, iar formula de prezentare trebuia să fie una simplă, atrăgătoare. Lorand nu avea de-aface cu audienţa de la Business Days sau conferinţele TED.

De aceea spun că atunci când ceri păreri, să nu pierzi niciodată din vedere cui te adresezi cu adevărat şi să ai capacitatea de pune cap la cap părerile avizate (ale specialiştilor) cu cele ale targetului. Altfel, rişti să te înţeleagă doar specialiştii.

Cum mi-a administrat doctorul o lecţie de vânzări

Fără reţetă.

Acum cateva luni am fost la un control oftalmologic. Sunt foarte putine sanse sa pleci de la oftalmolog fara ochelari. Chiar daca vezi bine, e clar ca iti petreci 3-4 ore la calculator pe zi, si atunci iti trebuie ochelari de protectie.

Doctorii oftalmologi sunt specialisti in vanzari. In primul rand ei sunt specialistii care stiu cel mai bine: daca el ti-a spus ca iti trebuie, atunci iti trebuie. Punct. Si mai ales cand e vorba de sanatate, nici nu te mai uiti la bani.

In al doilea rand, oftalmologii (ca si dentistii) creaza un context de confuzie: picaturile pe care ti le baga in ochi te orbesc partial pentru vreo ora si te fac sensibil la lumina. Timp in care doamna doctor m-a rugat sa probez niste ochelari, am dat si comanda, am platit avans… (picaturile trebuiau sa isi faca efectul in 20 min pentru un control mai amanuntit).

Ce prospectarea pietei, ce alte oferte…am vazut, am probat, am platit, habar n-aveam ce preturi mai sunt pe piata, cu astia am ramas.

Doamna doctor stia, mai mult ca sigur instinctiv, ca nu trebuie sa rateze  momentul. Trebuia sa ‘inchida tranzactia’, adica ceea ce ar trebui sa faca orice om de afaceri. Nu conta ca defectul meu de vedere era minor si deci, asa cum am stat alte cateva luni fara ochelari, mai puteam sta inca o zi sau doua. Nu conta ca n-aveam atatia bani la mine sau programati pentru o cheltuiala…clientul face rost.

Nici macar n-a contat ca eu stiam toate aceste tactici si totusi le-am dat curs.

Am plecat de acolo cu cateva lectii de vanzari. Pe care le stiam, dar m-am bucurat sa le vad aplicate natural, instinctiv.

Capteaza increderea + inchide tranzactia. Pe loc.

foto: http://www.flickr.com/photos/greaseh/5043538073/