Recent, preşedintele Franţei a aşezat iarăşi brutal un punct pe i în chestiunea sensibilă, dar atât de dragă în campanii electorale, a imigranţilor în Franţa.
Domnul Sarkozy are în intenţie reducerea imigranţilor la jumătate, de la 180.000 pe an la maxim 100.000. Şi reducerea drastică a drepturilor acestora. Adică acel gest normal pe care l-ar face orice om cu instinct de conservare a propriei specii. Pe o insulă pustie, cu resurse limitate, nu e nicio bucurie dacă vin peste tine alţi refugiaţi fomişti.
Iar când refugiaţii mai fac şi năzbâtii e şi mai enervant. Dealtfel preşedintele a avut o ieşire prea sinceră în cazul incidentelor din ghetourile Franţei, etichetând perturbatorii drept gunoaie.
Îl găsesc pe Sarkozy simpatic. El însuşi fiu de imigrant ungur, a adus administraţiei franceze un suflu cu atitudine. Ce este ciudat la preşedintele francez este tocmai această contradicţie între sarcina asumată a Franţei de jucător cheie în Europa şi impulsul nervos de a respinge din oficiu orice pericol, fără însă a da soluţii concrete.
E ca şi când îţi protejezi terenul agricol deversând deşeurile toxice puţin mai departe. Să polueze mai încolo, eu sunt ferit aici. Fals. Franţa s-a angajat să fie garant al ideilor europene împreună cu Germania, mai ales în condiţiile în care politica recentă a Marii Britanii este una exagerat de egocentrică. Cu toate acestea, domnul Sarkozy pretinde faima cuvenită eroului dar nu vrea să îşi asume responsabilitatea implicită.
Franţa îşi va reveni la un moment dat. Cu sau fără UE, Franţa va ieşi din acalmia economică şi va avea creşteri mari. Cine oare va avea atunci nevoie de forţă de muncă ieftină? Că doar nu vă închipuiţi că va ţine în spate francezul de rând întreaga industrie auto sau câmpurile infinite de cereale?
Nicidecum, francezul va bea vinul şi se va uita la Le Tour. Imigrantul va creşte PIB-ul.
Acasă