Există în viaţă sau în business exigenţă excesivă? Eu spun că în cel puţin câteva domenii care îmi vin acum în minte, exigenţa nu poate fi altcumva decât excesivă. Orientarea spre detaliu trebuie să fie obsesivă.

În inginerie, de exemplu, în construcţii, în medicină este obligatorie concentrarea maximă pe amănunte. Domenii în care nu te întrebi “dacă o fi bine sau o fi rău”. Ai o singură opţiune.

La început, ca  angajat,  recunosc că tentaţia de a face lucrurile numai “ca să fie” era prea mare. Cei pe care trebuia să îi coordonez, mă coordonau ei de fapt. Orice tentativă de a ridica standardul era tăiată abrupt  de cei responsabili. Eu însumi tăiam elanul altora.

Cu timpul însă am devenit un pisălog. Am dat spre refacere multe designuri, cărţi de vizită, texte, statistici incomplete, prezentări mediocre. Mi-am asumat bombăneli printre dinţi şi priviri muşcătoare. Când eşti pus să refaci ceva despre care tu credeai că e maximul a ceea ce poţi face, îţi trezeşte acel sentiment pe care, eu unul, îl aveam când îmi rupea mama foaia cu tema proaspăt făcută, dar mizerabil scrisă.

Nu înţelegeam de ce. Mă ofticam, mă descurajam, de ce să o fac din nou?!

Apoi mă loveam de multe ori, tot ca angajat, de implacabila formulă: “Mie îmi place aşa.” folosită ca argument suprem al răzvrătirii de cei puşi să repete lucrarea. Stai tu acum şi explică-i cu tact că ceea ce-i place lui sau ei este absolut mediocru sau că, cel puţin – argumentul implacabil în oglindă – “MIE NU-mi place. Deci repeat!”.

Winston Churchill avea un grup de oameni pricepuţi, cei mai pricepuţi, care îi făceau discursurile. Aceştia îi înmânau discursul spre aprobare, iar primul ministru, fără ca măcar să se uite la foaie, le spunea:

E bunicel, dar  refaceţi-l. 

Bineînţeles că oamenii erau deranjaţi, dar consilierii făceau ce li se cerea. Veneau cu un discurs, de multe ori refăcut de la zero. Apoi îl prezentau.

E bun, dar încă poate fi îmbunătăţit.

Povestea se repeta. Şi încă o dată. Până când Churchill simţea că e bine.

Lua discursul şi, fără napărat să-l citească, decreta:

Ăsta e cel mai bun!

Dar de unde ştiţi că e cel mai bun, nici măcar nu v-aţi uitat peste celelalte.

L-aţi îmbunătăţit de 4 ori. Precis este cel mai bun!

Poate exagera Churchill. Dar puţin probabil totuşi, dacă ne gândim că a avut cele mai bune speach-uri din istoria politicii moderne.  Asta era calea lui către perfecţiune. Şi celelalte discursuri respinse erau poate bune, dar nu erau perfecte.

Nu e îndeajuns să te mulţumeşti cu “bine”. “Bine” înseamnă mediocru, atunci când concurenţa e mare, piaţa e în scădere, consumatorul este riguros. “Bine” nu trezeşte emoţii, n-a creat niciodată adepţi. “Bine” este cuminte, conformist, profi, dar nu este sexy, wow, viu. 

http://youtu.be/qdOFNTYDEWA